Eu Sunt Împăratul

Sâmbătă, 17 iulie

Sâmbătă, 17 iulieAm adormit visând California, mă trezesc printre sunetele claxoanelor și a strigătelor de neînțeles, în timp ce autobuzul merge foarte lent spre gară: Tars arată ca Palermo, celebru, potrivit filmului “Johnny Stecchino”, pentru traficul său haotic.

Ajung pe jos în centru, sau cel puțin îmi imaginez că este: trec pe lângă o ușă monumentală din vremurile romane (să fie asta faimoasa ușă unde Antonio a întâlnit-o pe Cleopatra înainte de înfrângerea din Actium?). Aici nimeni nu știe limba germană, mă limitez la arătatul hârtiei cu adresa inginerului la cel puțin zece persoane: printre gesturi și jumătate de cuvinte în engleză îmi indică un drum de-a lungul râului Tarsus Çayi. Amintiri din perioadele clasice îmi semnalează că este Cidno, faimos în antichitate pentru apele sale transparente, dar înghețate, atât de mult încât Alexandru cel mare era să moară înecat în ele. Acum a devenit un râu scârbos și negricios, îmi imaginez din cauza deversărilor numeroaselor industrii petroliere din zonă. Sun la numărul 60, la un fel de cabană construită pe niște stâlpi: deschide o doamnă în vârstă și cocoșată.

«Îl caut pe Fatih Persin...» întreb, un pic gânditor, în limba mea maternă.

«Italianul, vino italianule» zâmbește bătrâna arătând cei câțiva dinți rămași și dând din cap să intru. Apoi urcă în sus pe o scară.

Această casă este ciudată: jumătate se află pe râu, nu are obiecte particulare sau mobilier special, dar este originală, în felul său. Mă așez pe un scaun roșu din lemn cu șezutul țesut din paie. Mirosul de carne cu sos gătită la foc lent a pătruns în întreaga încăpere.

Coboară de pe scara șubredă, rezemată într-o deschizătură a tavanului, un bărbat în jurul vârstei de patruzeci de ani, înalt și slab, foarte înalt și prea slab: «Bună ziua, sunt Fatih», îmi strânge mâna și, între timp, îi spune ceva în turcă femeii.

«Sunt Francesco Speri, Chiara mi-a dat adresa dumneavoastră... Chiara...» i-am uitat numele de familie.

«Rigoni» completează un pic surprins Fatih. «Ce pot face pentru tine?» Inginerul vorbește italiana cu o oarecare dificultate, dar ne înțelegem unul pe altul; în timp ce el se așează, mama lui sosește, cel puțin eu cred că este mama sa, cu o tavă și două căni de cafea. Aspectul este neprimitor: ceva plutește înăuntru și mirosul este acru, da acru, nu amar.

Fac un gest de mulțumire, luând în mână cana uriașă. «Chiara a spus că aș putea să vă cer ajutorul: trebuie să urmez drumul de-a lungul râului spre Muntele Taurus. Undeva acolo profesorul meu de arheologie făcea excavări, când...»

«Nu este ca și cafeaua italiană, nu-i așa? Are lămâie înăuntru», explică Fatih, văzând expresia mea neîncrezătoare. El zâmbește: «Nici o problemă, astăzi e sâmbătă și pot «merge cu tine acolo cu motocicleta». Îi accept ajutorul, nu înainte de a înghiți acel tip de limonadă fierbinte, cu gust de cafea.

Plecăm imediat, fără cască. Motocicleta este de fapt un scuter: nu depășește 30 km la oră, dar chiar și în acest caz, faptul că nu conduc eu, simt de parcă aș fi într-un avion! Drumul este lung și șerpuit: la fiecare pas îl strâng mai tare pe săracul șoferul; îmi creează o anumită rușine, dar teama de a fi aruncat pe jos este mai mare. Acel tip de șosea pare să nu se termine niciodată, apoi, brusc, Fatih frânează: a observat indicatoare care semnalizează lucrări în curs. Lăsăm scuterul și continuăm pe jos pe un deal înclinat: este locul excavat de profesor.

Bietul Iulian: îngropat într-un ținut montan pustiu, departe de lumea fabuloasă pe care o conduse. De fapt, nu fusese alegerea lui: din ură față de locuitorii Antiohiei, de unde plecase pentru expediția în Persia, el își promisese să se întoarcă în tabăra din Tars, mai degrabă, decât să-i vadă din nou pe antiohieni. Nu s-a întors viu din acel război. Ofițerii săi, ca o formă extremă de respect, au decis să-l îngroape acolo unde el stabilise să rămână în acea iarnă: în acea iarnă lungă, fără sfârșit.

Excavarea nu poate fi accesată, a fost fortificată cu o primitivă sârmă ghimpată. Un bărbat se apropie, ocupat ținându-și pălăria uriașă de paie cu o mână în cap. Pare suspicios, dar de îndată ce îl numesc pe Luigi Barbarino, ne deschide, prezentându-se ca asistent al profesorului. Soarele bate fără încetare. El gesticulează să-l urmeze într-un fel de depozit: văd fragmente de vase vechi, oase de animale, chiar oale și haine murdare. În acel depozit, acoperit cu plăci de aluminiu și umplut de praf, acel tip ciudat nu numai că lucrează acolo, dar cred că doarme și mănâncă acolo.

Aș dori câteva informații despre descoperirea incredibilă a Apostatului. Cu o privire calculată îl întreb mai întâi, folosindu-mă de traducerea lui Fatih, știri despre profesor.

Expresia “interpretului” meu devine încruntată și apoi sumbră, pe de altă parte nu am avut timp să-i spun despre moartea “precisului”: «Spune că l-a găsit pe profesor mort sâmbăta trecută, la picioarele... c*m se spune mare coborâre?»

Asistentul susține că vinerea trecută, înainte de a pleca, l-a văzut pe eminentul arheolog făcând cercetări în sectorul pe care îl săpa și a doua zi dimineață l-a găsit puțin mai la vale, întins pe pământ. Suferise un atac de cord și apoi se rostogolise fără viață în prăpastie.

Turcul nu pare foarte întristat, poate că lucrând sub profesor i-a lăsat, ca și mie, același efect de repulsie. Asistentul, mic în statură, dar cu pas vioi, ne precede la locul nenorocirii: vrea să ne arate punctul exact al descoperirii.

«Și acela de sus, ce este? Un mormânt?» întreb.

«Da, făcea poze acolo sus. Foarte important: găsise o piatră gravată, când s-a întâmplat», traduce Fatih.

Urc gâfâind pe deal, urmat de cei doi. Ne trântim pe pământ și zăresc rămășițele a ceea ce ar putea fi o casă funerară. Dar nu văd epigraful care trebuia plasat la intrare. Doar acea piatră inscripționată, găsită de profesor săptămâna trecută (la care se referea în e-mail), poate confirma că Iulian este îngropat aici.

«Și materialul găsit aici?» întreb cu o falsă nepăsare.

«Este în depozitul unde am fost înainte încă, pentru o scurtă perioadă de timp, în așteptarea veniri unui oficial al guvernului pentru a lua totul», mă informează Fatih în italiana sa nesigură.

Trebuie să mă grăbesc.

«Am nevoie să merg la toaletă», spun atingându-mi burta.

«Se află doar în depozit.»

«Îmi amintesc drumul, puteți rămâne aici, mulțumesc.»

Mă grăbesc în magazie și încep să mă uit cu nerăbdare printre o grămadă de cutii: încerc să mut unele dintre ele, sunt grele. Pe fiecare este scris ceva cu un marker de un albastru decolorat: ar trebuie să indice data și sectorul de excavare din care provin descoperirile.

Ce zi a fost aceea când profesorul mi-a scris despre găsirea mormântului?

Verific cutia din 9 iulie: doar fragmente de ipsos și ceramică obișnuită.

Evident: descoperirea trebuie să fi fost din ziua anterioară, deoarece e-mailul mi l-a trimis în dimineața zilei de 9, apoi în seara aceeași zi a murit.

Scot cutia din 8 iulie și, nu-mi vine să cred, găsesc epigraful!

Un fragment de marmură, lung de aproape un metru, gravat în greacă: mă grăbesc, dar mă străduiesc să descifrez literele prost păstrate; apoi fac rapid câteva fotografii cu aparatul Nikon de nedespărțit.

Apoi, cu o foaie de hârtie din țesut abandonată pe masă și cu un creion încerc să trasez o matriță improvizată: este o tehnică primitivă, dar eficientă, pe care am învățat-o în timpul specializării în Germania. Frecând creionul pe foaia sprijinită pe epigraf, striațiile literelor scobite lasă un gol: foaia pare toată gri, cu excepția spațiilor albe, care conturează forma literelor gravate.

Am pierdut prea mult timp, fug înapoi la prăpastia fatală: «Îmi pare rău... nu știu dacă curbele călătoriei, sau poate povestea morții violente a profesorului... ei bine, m-am simțit rău, dar acum sunt mai bine. În fine, profesorul este aici?»

Cei doi se uită la mine confuzi.

«Pe scurt, corpul: pot să-l iau? Mi-a fost încredințată sarcina de al duce înapoi în Italia și…»

«Nu. Se află la morga municipală. Știu unde este, dacă vrei, te duc imediat» se oferă politicos Fatih.

Îi mulțumim asistentului, care se îndepărtează de noi privindu-ne îndelung.

Noi ne urcăm pe scuter.

«Gülek Boğazi» strigă Fatih la scurt timp după plecare.

Între zgomotul scuterului și frica nu înțeleg nimic.

«Gülek Boğazi» insistă indicându-mi un defileu natural printre munți.

Privesc în jos și înțeleg: sunt „Porțile Ciliciene”, singurul punct de trecere din antichitate dintre Anatolia interioară și coasta. Pe aici a trecut Alexandru cel mare: un model de conducător pentru mulți, chiar și pentru Iulian.

«Gülek Boğazi» repet, în timp ce prăpastia mă face să mă țin mai strâns de șofer.

Coborârea, așa c*m se întâmplă de multe ori, este mai rea decât urcarea: scuterul pare să nu aibă frâne și la fiecare cură, decât să admir priveliștea, mă gândesc la posibilitatea de a sfârși pe jos, apoi, în ultimul moment, scuterul virează și merge mai departe.

Când ajungem la spitalul din Tars, sunt atât de palid la față, că risc să fiu luat drept un pacient. Fatih cer informații unui asistent în trecere: îmi urmez partenerul de aventură, târându-mi picioarele prin lungi pasaje subterane până într-o încăpere mare și rece.

Anatomio-patologul strâmbă discret din nasul încovoiat când îi arăt permisul de liberă trecere de la ambasadă. În orice caz, mă pune să semnez o serie de acte, probabil era dornic de a se debarasa de corp. Se ridică, îmi dă două copii ale raportului legist, îmi strânge mâna, apoi brațul și apoi din nou mâna. Ciudat mod de a saluta.

«Aceste documente trebuie să le dai la vamă pentru a transporta cadavrul în Italia», traduce Fatih, apoi adaugă: «Sicriul este afară într-o mașină și cu aceea te întorci la Ankara.»

Îi mulțumesc pentru traducere și pentru ajutor, îl îmbrățișez: obișnuit cu asta pentru călătorii pe scuterul; încerc să-i bag 100 de euro în buzunar.

Inginerul se simte jignit de gest: «Nu... e plăcerea mea, salut-o pe Chiara, de fapt nu, spune-i să mă sune dacă vrea. Eu nu o deranjez, dar dacă ea... acesta este numărul meu.»

«Nu știu c*m să-ți mulțumesc, pentru tot. Un salut și pentru... mama ta.»

Afară staționează o ambulanță: îmi imaginez că conține corpul. Mă pregătesc să intru, când doi bărbați cu aspect dubios se apropie de mine. Încerc să mă îndepărtez. Cei doi mă urmează și, mormăind fraze de neînțeles, mă împing în fața unei dube albe hodorogită: acesta este mijlocul de transport desemnat. În spatele descoperit văd sicriul. Cei doi tipi dubioși, mă iau pe sus și mă urcă în spate cu sicriul; ei se pun în față.

Teribila călătorie din noaptea precedentă a fost o plimbare în comparație cu aceasta: în aceea era plin de fumători și a trebuit să călătoresc cu capul afară, aici sunt în aer liber, singur și cu un om mort lângă mine! Sicriul, legat cu sfori de noroc, pare să se zgâlțâie și riscă să cadă la fiecare groapă; eu rămân ghemuit în partea opusă: nu îndrăznesc să mă apropii. Mă îngrozește gândul absurd de a mă afla față în față cu cadavrul: după ce am părăsit fără tragere de inimă serviciul de la universitate, nu am vrut să-l mai revăd pe profesor viu, darămite mort!

Mă gândesc din nou la ziua petrecută și la ceea ce mă așteaptă: doar gândul de a mă întoarce la vamă îmi dă fiori, pe de altă parte, sarcina încredințată mie de către decanul Facultății de Litere este de a duce trupul în Italia. Repet această axiomă ca și c*m mi-ar da curaj pe durata călătoriei lungi, în timp ce vântul mă zdruncină puternic.