Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 4 - Instituto Sezonul de Aur II

Vara anului 2011 ardea încet în Córdoba, iar băiatul cu privirea caldă și mersul discret deja începuse să atragă atenția. Paulo avea 17 ani, dar purta în suflet experiența unui om crescut pe marginea pierderii. Era liniștit în afară, dar în interiorul său simțea că se joacă totul. Fiecare antrenament, fiecare control de minge, fiecare sprint – toate deveniseră o formă de rugăciune către visul său.

După debutul promițător în care antrenorul lăudase calmul său în fața presiunii, venise și primul meci în deplasare. Adversarul era Atlético Tucumán, o echipă dură, cu jucători maturi, care nu iertau greșelile juniorilor. Dybala a fost introdus în repriza a doua, iar primele atingeri au fost ca dintr-o altă lume – elegante, dar modeste. Nu încerca să impresioneze. Doar să joace, cu liniște. A fost aproape de un assist, și chiar a primit o lovitură dură în careu – dar arbitrul a făcut semn să continue. Nimic nu i-a clintit echilibrul. Ieșise de pe teren fără gol, dar cu priviri lungi din partea presei locale.

"Este copilul pe care îl vom aminti," titra un ziar regional. Nu pentru că marca goluri, ci pentru că le așeza cu eleganță în construcție, ca un arhitect al atacurilor. Nu avea forță, nu avea viteză explozivă, dar avea ceva ce nu puteai învăța: citirea spațiului. Simțea fotbalul.

Timpul trecea. Meci după meci, Paulo începea să devină om de bază. Deja se antrena cu titularii, iar pe banca de rezerve începuse să fie tot mai rar. Îi plăcea rutina: venea primul, pleca ultimul. Mereu cu gluga pe cap, mereu cu căștile în urechi. Muzica îi ținea gândurile în frâu.

În vestiar nu vorbea prea mult, dar colegii începuseră să-l respecte. Avea acel tip de tăcere care nu sperie, dar impune. Antrenorii vedeau în el un proiect, dar presa deja îl transforma în simbol. Suporterii din tribune începuseră să strige „Paulino” cu dragoste, iar el ridica mâna timid, fără să facă din asta un spectacol. Niciodată nu cerea aplauze, dar întotdeauna le primea.

Într-un meci tensionat contra celor de la Gimnasia de Jujuy, a venit și momentul magic. O centrare pe jos, mingea sare într-un carambol, iar Paulo e acolo – calm, stângul pregătit. Șut sec, în colțul lung. Primul său gol oficial în liga secundă argentiniană. Nu a sărit, nu a urlat. A privit cerul. Tăcut. Apoi și-a dus mâna la piept și a închis ochii. O dedicație pentru cineva care nu mai era.

Golul acela nu era despre meci. Era despre trecut. Despre tatăl său. Despre micul Paulo care plângea cu mingea în brațe.

După acel gol, sezonul a luat viteză. Dybala marcase deja de trei ori în șase meciuri. Era folosit ca vârf retras, dar uneori urca aproape de linia de atac și lovea cu precizie. Era tânăr, dar în fiecare gest aveai impresia că vezi un veteran de 30 de ani. Devenise o bijuterie în ochii publicului – așa că, fără să vrea, începuse să i se spună „La Joya”. Bijuteria.