Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Laguna Larga era un oraș mic. Un punct pierdut pe harta Argentinei, unde colbul se lipea de teniși, iar mingea se rupea mai repede decât visul. Acolo s-a născut Paulo Bruno Exequiel Dybala, un băiat cu ochii visători și tăcuți, mereu prea gânditor pentru vârsta lui. — Paulino, ai adormit cu mingea în brațe iar? — întreba mama, râzând din bucătărie. — N-am vrut… așa m-a luat somnul. — mormăia el, trăgând pătura peste el. Pe peretele camerei, o poză cu Maradona. Nu era doar o legendă, ci un far. O lumină pentru băieți ca el, care n-aveau tot, dar aveau speranță. Diminețile începeau devreme. Cu sunetul ceainicului și vocea caldă a tatălui său. — Hai, băiatul meu, astăzi o să joci mai bine ca ieri. Mă gândesc că ești aproape de o chemare la echipa mare. Paulo mânca în tăcere. O felie de pâine, puțin unt. Nu mult, că nu era. Dar nu se plângea. Niciodată. — Ce-i cu tine azi, Paulo? Nu zâmbești deloc. — Tata… tu chiar crezi că pot să ajung fotbalist? Adică… mare? Adolfo îl privi lung. Ochii i se umeziră, dar vocea i-a rămas dreaptă: — Eu nu cred. Eu știu. Se urcară amândoi în mașina veche, un Fiat ruginit, și porniră spre terenul de la Instituto. Erau zile grele, dar niciodată fără speranță. Când coborau din mașină, Adolfo îi șoptea mereu la ureche același lucru: — Joacă pentru tine, dar aleargă pentru noi toți.