Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 4 - Instituto Sezonul de Aur IV

Septembrie se apropia de final în Córdoba, iar odată cu el, Paulo începea să simtă tot mai clar greutatea sezonului. Nu mai era doar un băiat care încerca să demonstreze. Era deja un jucător important pentru Instituto. Presa scria zilnic despre „puștiul-minune cu stâng magic”, iar clubul începea să vândă mai multe bilete doar pentru a-l vedea în acțiune.

În ultimele două etape din septembrie, Paulo jucase împotriva celor de la Defensa y Justicia și CA Patronato. În primul meci, fusese aproape de gol cu un șut din afara careului, iar în al doilea, reușise un assist din pasa lui filtrantă care deschisese apărarea adversă ca un fermoar. Toți vorbeau deja despre viziunea lui de joc, despre calmul în preajma careului, despre maturitatea pe care nu ar fi trebuit s-o aibă la doar 17 ani.

La antrenamente, devenise clar pentru toți: Paulo nu era doar un jucător promițător, ci unul care învăța rapid din fiecare greșeală. Dacă pierdea o minge, nu-l vedeai trântind mâinile. Îl vedeai analizând faza, reluând în minte traseul paselor, revenind apoi cu și mai multă claritate. Era obsedat de perfecțiune, dar într-un mod tăcut, modest.

— „Ai grijă cu ăsta, că-ntr-o zi nu-l mai vezi pe bancă, ci pe televizor, la Champions League.”, îi șoptea un coechipier altuia în timpul unui rondo.

Octombrie începea cu un meci de foc împotriva celor de la Rosario Central, o echipă cu tradiție și cu jucători experimentați. Tribunele erau arhipline, iar în aer plutea o tensiune ciudată. Paulo era titular și se simțea pregătit. În minutul 21, primește o pasă în adâncime, controlează din prima și șutează din colțul careului. Mingea trece milimetric pe lângă bară. Publicul oftează, dar simte că urmează ceva.

Minutul 68. Institutul are un corner. Mingea e respinsă în afara careului, iar Paulo o recuperează. Se descurcă în fața unui adversar, apoi șutează cu stângul. Mingea ricoșează, cade la un coleg care înscrie. Assist. Din nou.

După fluierul final, echipa câștigase cu 2-1. Paulo ieșea de pe teren cu capul plecat, nu pentru că nu era mulțumit, ci pentru că nu suporta mulțimea care îl oprea mereu. Nu se obișnuise cu ideea că oamenii voiau autografe, poze sau zâmbește pentru ziar. El venise aici să joace, nu să fie vedetă.

În vestiar, antrenorul îi face semn să rămână câteva secunde după ceilalți. Închide ușa, se uită lung la Paulo și îi spune:

— „Ești conștient de ce faci aici?”

— „Doar joc.”

— „Nu, tu schimbi destinul acestui club. Și al tău.”

Paulo zâmbește slab. Nu răspunde. Doar își bagă căștile în urechi, își leagă șireturile și pleacă.

Seara, acasă, în camera mică în care stătea în Córdoba, deschide laptopul și citește titlul unei știri:

„Palermo trimite un nou scouter la meciul Instituto – Huracán”.

Ochii i se opresc pe acel cuvânt: Palermo.

Nu visa încă să plece. Nu încă. Dar vocea tatălui său, undeva în adâncul sufletului, părea să-i șoptească:

„Ți-am spus că poți să reușești.”