Capitolul 6 - Roz Negru în Sânge Latin IV
657 Words
21 octombrie 2013. Seara ploua mărunt la Siena, iar Palermo venea după o săptămână grea. În vestiar, mirosul de camfor se amesteca cu liniștea aceea densă de dinaintea bătăliei. Paulo își lega șireturile fără să privească în jur. Era titular din nou. A cincea oară la rând.
Dar în acea seară nu a fost printre cei care au strălucit.
Jocul l-a chinuit. Mingea părea grea. Gazonul ud îl trăgea în jos. Nu reușea să se conecteze. A fost schimbat la pauză, iar în locul lui a intrat Andrea Belotti, care a marcat golul decisiv. Palermo s-a impus cu 3-2, după ce a condus cu 2-1.
Paulo și-a pus gluga pe cap la final. Nu se ascundea. Doar se proteja.
Un reporter de la Giornale di Sicilia l-a prins la marginea tunelului.
— Paulino, ești dezamăgit?
— Nu. Doar nemulțumit. Când nu joc c*m știu, nu mă pot minți.
— Ai simțit că a fost o zi slabă?
— Da. Dar nu fug de zilele slabe. Le trăiesc și le îndrept.
— Crezi că vei începe titular și în meciul următor?
— Asta nu e treaba mea. Eu mă antrenez. Dacă merit, joc.
— Ești tânăr. Nu ai vrea mai mult timp de acomodare?
— Nu sunt aici ca să mă obișnuiesc cu locul. Sunt aici să câștig.
Răspunsurile lui tăioase, dar liniștite, au făcut înconjurul vestiarului. Unii au râs, alții au tăcut. Dar staff-ul tehnic a văzut ceva în el. Nu aroganță. Ci o maturitate care rareori însoțește adolescența.
După interviu, Paulo a rămas ultimul la duș. Nu de rușine, ci pentru că avea nevoie de un moment doar al lui. Gândurile îi alergau prin minte: „Oare sunt prea dur cu mine? Sau prea moale când nu e nimeni să mă vadă?”
Când a ieșit, terenul era gol. Doar Gattuso, care nu mai era antrenor, îl aștepta la margine. Îl mai vizita uneori, discret, ca un frate mai mare.
— Ai căzut azi, i-a spus Gattuso.
— Știu.
— Te ridici singur?
— Încerc.
— Atunci nu trebuie să-ți fac nimic. Dacă ai zis „încerc”, înseamnă că deja te ridici.
Era o lecție simplă. Și Paulo a înțeles-o. Nu toate zilele sunt pentru goluri. Unele sunt pentru întrebări.
Iar el, la 20 de ani, învăța deja să răspundă la ele.
A doua zi, Palermo a avut antrenament ușor. Cei care au jucat o repriză sau mai puțin au fost trimiși pe teren pentru o sesiune de intensitate. Paulo era printre ei. Vremea era rece, iar norii păstrau ploaia suspendată.
Pe margine, Iachini îl privea atent. Îi plăcea mentalitatea puștiului. Nu se plângea niciodată, nu cerea nimic în plus. Muncea. Și asta nu se putea învăța. Ori o aveai, ori nu.
— Dybala, mai repede! Nu uita că la meci nu îți alegi momentele. Ele te aleg pe tine!
— Înțeles, Mister!
Alunecă o dată pe gazonul ud, dar se ridică instant. Unii râdeau. El nu. Pentru că știa: orice moment poate fi folosit, sau pierdut.
După antrenament, în vestiar, colegii discutau despre meciul viitor. Unii zâmbeau, alții râdeau. Paulo stătea tăcut, cu prosopul în jurul gâtului, și își nota ceva pe telefon. Nu posta pe rețele. Scria doar pentru el:
> „Fiecare zi mă duce undeva. Ori mai aproape de vis, ori mai departe. Azi am mers un pas. Mâine îl dublez.”
În colțul încăperii, Barreto, căpitanul echipei, l-a observat. S-a apropiat și i-a spus:
— Nu lăsa o zi slabă să-ți distrugă săptămâna. Ești bun, Paulo. Foarte bun. Dar și cei buni mai cad. Diferența o face cine se ridică primul.
— Mulțumesc, căpitane. Chiar aveam nevoie de vorbele astea.
Paulo a zâmbit. Zâmbise rar în ultimele săptămâni. Dar zâmbetul acela era sincer. Și, pentru prima dată în mult timp, nu se simțea singur.
Aveau să vină alte meciuri. Alte ocazii. Dar acel 21 octombrie i-a rămas în suflet nu pentru c*m a jucat, ci pentru ce a înțeles.
- Writer
