Capitolul 7 - Explozia Siciliană II
538 Words
Vara lui 2014 nu era una obișnuită pentru Paulo. Era prima dată când începea un sezon de Serie A știind că lumea îl privește. Cu toate astea, presezonul părea, în aparență, o liniște.
Dar înăuntrul lui era furtună.
Trentino, cantonamentul de vară al lui Palermo. Verde, munți, aer rece dimineața și antrenamente istovitoare. Erau acolo pentru construcție. Nu doar fizică. Ci și mentală.
Iachini îi urmărea pe toți, dar cu Paulo avea ceva special. Îi vorbea des, dar scurt.
— Ai uitat ce-ai făcut sezonul trecut?
— Nu, mister.
— Atunci nu mai arăta ca un băiat. Ai crescut. Arată-o!
**
La primul amical al verii, cu o echipă locală, Dybala a fost ținut pe bancă în prima repriză. A intrat în minutul 46, iar în două minute avea deja două ocazii clare. La a treia, a trimis mingea cu stângul, colțul lung, gol. Fără reacție. N-a zâmbit. N-a fugit spre fani. Doar a ridicat mâinile în aer.
Se uita spre cer. Nici nu mai era conștient de asta. Era gestul tatălui său.
— Paulo, ce a fost asta? — îl întrebase Belotti în vestiar.
— Golul. Dar n-a fost pentru noi. A fost pentru cineva mai sus.
**
În fiecare seară, băieții din Palermo stăteau la mese lungi în sala de mese a cantonamentului. Râsete, glume, poker cu mărgele. Paulo era mai retras.
Pe 12 iulie, seara, l-a tras Iachini deoparte:
— Vreau să vorbim.
— Sigur.
— Te văd tăcut. Nu pari copilul ăla care se bucura când bătea un corner la antrenament.
— Sunt bine. Doar că… simt că trebuie să fiu altfel acum.
— Nu, Paulo. Tu trebuie să fii TU. Ăla care joacă fotbal simplu, cu zâmbet. Lasă grija, lasă cifrele. Joacă.
Paulo a încuviințat. N-a spus nimic. Dar a notat în minte. Cuvintele astea, în lumea lui interioară, sunau ca rugăciuni.
**
Pe 20 iulie, Palermo a jucat amical cu Modena. Paulo a început titular. Minutul 17, pasă Belotti, șut din întoarcere. Gol. Minutul 45, penalty obținut de Vazquez, dar Paulo i-a făcut semn că nu bate el. A bătut Kyle Lafferty. Gol și o palmă pe umăr din partea lui Paulo.
La conferință, Iachini a fost întrebat:
— De ce nu a bătut Dybala penalty-ul?
— Pentru că Paulo Dybala nu e un jucător egoist. E un om de echipă.
**
Seara, în cameră, Paulo a scris în jurnal:
> „Nu știu dacă lumea vede. Dar eu încep să simt. Nu mai sunt băiatul timid care fugea de mingi mari. Acum mă uit în ochii lor.”
**
Când s-a terminat cantonamentul, Paulo era alt om. Tăcerile verii îl modelaseră. Nu era doar antrenat fizic. Era pregătit mental.
Pe aeroport, cu bagajele în mâini și treningul roz-negru, și-a privit colegii. Belotti râdea cu Munoz. Vazquez stătea cu muzica la maxim în căști. Paulo s-a întors spre Iachini:
— Mister.
— Da?
— Când începe meciul adevărat?
— Duminica viitoare, Paulo. Cu Sampdoria.
— Bine. Atunci începe totul.
A închis ochii, în timp ce avionul se ridica spre Palermo. Inima i-a bătut tare. Serie A îl aștepta din nou. De data asta, fără timiditate. Fără îndoială.
Avea 19 ani. Și un foc în piept care nu mai cerea voie să ardă.
- Writer
