Capitolul 5 - Palermo Începutul unei Legende IV
528 Words
Zilele au trecut cu încetinitorul. De la debutul cu Lazio, Paulo a început să simtă adevărata luptă a Serie A: nu pe teren, ci pe banca de rezerve. Meci după meci, își auzea numele la finalul listei. Uneori era trecut ca rezervă, alteori nu prindea nici banca. Și de fiecare dată, durerea era aceeași.
În vestiar, stătea lângă Fabrizio Miccoli, căpitanul echipei. Îl admira în tăcere. Miccoli era simbolul clubului – scund, dar exploziv, cu o tehnică fină și un stâng care rupea plasa. Paulo îl studia ca pe o lecție.
— „Îți place c*m dau cu stângul, băiete?” îl întrebase odată Miccoli zâmbind.
— „E ca un poem, căpitane.” răspunsese Paulo timid, iar zâmbetul lui Miccoli fusese un semn clar: începuse să fie acceptat.
La antrenamente, Paulo lucra dublu. Făcea sprinturi în plus, pase în plus, șuturi după program. Voia să demonstreze, dar simțea că nu e încă momentul lui.
Giuseppe Sannino părea tot mai tensionat. Presiunea rezultatelor era mare, iar presa siciliană era neiertătoare.
Într-o zi, după un antrenament intens, Sannino s-a apropiat de el.
— „Dybala, știi ce ai? Talent. Dar știi ce-ți lipsește?”
Paulo a dat din cap încet. Nu știa.
— „Răbdarea. În Italia nu ești băgat doar dacă driblezi. Trebuie să înveți tactica, să știi când să alergi și când să stai. Ai timp. Ești un copil.”
„Un copil...” Cuvintele i-au rămas în cap toată seara. Avea 18 ani. Departe de casă. Fără tată. Fără familie. Doar cu mingea. Și totuși, avea să se transforme.
**
În octombrie, Paulo a prins câteva minute în meciuri fără miză. Apoi, în noiembrie, a venit prima lui titularizare în Cupa Italiei, contra Veronei. Emoțiile erau mari. Publicul nu-l știa, comentatorii îl prezentau ca „argentinianul tânăr care încă n-a dovedit nimic”. Dar pentru Paulo, era o șansă.
— „Joci liber azi. Fă ce simți. Doar să nu uiți ce înseamnă Palermo pentru oamenii ăștia.” i-a spus antrenorul secund înainte să intre pe teren.
Paulo a fost activ, s-a mișcat bine, a pasat corect, a încercat șuturi. N-a marcat, dar nici nu s-a pierdut. A primit aplauze la ieșirea din teren. Era un semn.
În afara terenului, învăța italiană cu un profesor al clubului. Dormea singur într-un apartament mic, aproape de stadion. În fiecare dimineață se trezea, făcea duș cu apa rece și își repeta în oglindă:
> „O să reușesc. Pentru tata. Pentru mine.”
Nimeni nu știa câtă liniște ascunsese moartea tatălui său. Nici măcar cei mai apropiați. Doar Paulo purta acel gol în piept și îl transforma în muncă.
**
A trecut și decembrie. Niciun gol. Niciun assist. Doar pași mici, dar fermi. La finalul anului, Palermo era într-o situație grea. Rezultatele nu veneau, iar conducerea începuse să vorbească de o schimbare pe bancă.
În vestiar, se simțea neliniștea.
— „Așa e în fotbalul italian,” îi spusese Miccoli într-o seară. „Timpul e dușmanul tău cel mai mare. Dacă nu-l învingi, te învinge el.”
Paulo a închis ochii. În noaptea aceea, n-a dormit deloc.
> Începuse să simtă ce înseamnă, cu adevărat, să fii profesionist.
- Writer
