Capitolul 5 - Palermo Începutul unei Legende II
747 Words
Sicilia avea un parfum de altă lume. Nisipul era mai fin, aerul mai dens, iar oamenii mai aprigi în tot ce spuneau. Pentru Paulo, totul părea o piesă de teatru în care n-avea niciun rol. Nu înțelegea nimic din replici, dar trebuia să zâmbească și să se miște la timp, ca să nu iasă în evidență.
La început, cel mai greu nu a fost fotbalul. A fost limba. Nu știa să spună „bună ziua” în italiană fără să roșească. Antrenorii strigau instrucțiuni, coechipierii glumeau între ei, iar el... stătea pe margine. Când primea mingea, da totul. Când nu, era ca și c*m nu ar fi fost acolo.
La vestiar, se așeza mereu într-un colț, lângă un dulap metalic, încercând să nu încurce pe nimeni. Nu pentru că era timid, ci pentru că simțea că e în plus. Dar un jucător s-a apropiat de el într-o dimineață, în timp ce își lega ghetele.
— „Paulino, vino aici. Să stai cu mine. Nu te izola.”
Era Franco Vázquez, și el argentinian cu rădăcini italiene. Poreclit „El Mudo” pentru că nu vorbea prea mult, dar era un tip de caracter.
— „Știu c*m e. Am trecut prin asta. Ai o față curată, copilă. Dar în fotbal nu ajunge asta. Aici trebuie să fii și dur.”
— „Am lăsat tot în spate. Nu vreau să mă întorc.”
— „Atunci arată-le că meriți să fii aici.”
Primele antrenamente au fost un șoc. Nu mai era Instituto. Nu mai era Argentina. Aici, fiecare pas greșit era penalizat, fiecare secundă de neatenție era strigată.
Staff-ul tehnic părea mereu pe fugă, nimeni nu zâmbea prea mult, iar Paulo era încă un adolescent, subțire, tuns scurt, cu ochii mari și neliniștiți.
Încet, a început să se adapteze. Seara, se uita la videoclipuri cu Del Piero, cu Baggio, cu Batistuta. Începea să simtă ritmul Italiei. Își scria în caiet câte 5 cuvinte noi pe zi și repeta în fața oglinzii:
„Mi chiamo Paulo.”
„Sono un attaccante.”
„Posso parlare con il mister?”
Într-o vineri dimineață, antrenorul l-a chemat deoparte:
— „Mâine avem un amical cu Mazara. Intră în a doua repriză. Nu fi speriat. Vrem să vedem doar dacă te miști.”
Nu a dormit aproape deloc în noaptea aia. Se gândea la tot ce putea merge prost. Și totuși, în dimineața meciului, s-a trezit cu un zâmbet larg.
> „E prima dată când îmi pun ghetele în Europa. Asta contează.”
Stadionul era modest, tribunele aproape goale. Doar staff, jucători de rezervă și câțiva oameni din conducere. Dar pentru Paulo era o finală de Champions League.
A intrat în minutul 60. Primul balon l-a atins cu emoție. A pasat în lateral. Apoi o minge lungă, pe care a sprintat. A câștigat duelul și a obținut un corner.
După meci, antrenorul i-a strâns mâna.
— „Ai văzut terenul. Asta e bine. Ai instinct. Mai ai de crescut, dar mi-ai plăcut.”
Pentru Paulo, cuvintele astea au însemnat enorm. Nu erau aplauze, dar erau recunoaștere.
S-a dus acasă și și-a scris în jurnal:
> „Nimeni nu m-a aplaudat azi. Dar mi s-a strâns mâna. Asta e mai valoros. În tăcere, încep să cresc.”
La câteva zile după amical, clubul a publicat o postare:
> „Paulo Dybala va face parte din lotul pentru Serie A, sezonul 2012/2013.”
Când a văzut anunțul pe site-ul oficial, a simțit un gol în stomac. Nu pentru că nu credea că merită. Ci pentru că își amintea de toate nopțile în care stătea cu tatăl său și se uitau la meciurile din Italia, visând împreună.
Tatăl nu mai era. Dar visul devenise realitate.
A făcut o poză și a trimis-o mamei.
— „Oficial sunt jucător de Serie A.”
Răspunsul a venit după câteva minute, cu un emoji cu lacrimi și o inimă. A fost de ajuns.
**
A doua zi, la antrenament, Vázquez l-a bătut pe umăr:
— „Paulino, ăsta e doar începutul. Ai grijă. Aici toți vor locul tău.”
— „Nu vreau locul nimănui. Vreau doar să îmi păstrez locul meu.”
Sicilia îl adoptase. Încet, dar sigur. Nu cu brațele deschise, ci cu sprânceana ridicată.
Și Paulo știa că de acum, fiecare pas greșit se plătește cu tăcere.
Dar avea un plan:
> „Să vorbesc prin fotbal. Să nu mă mai pierd în cuvinte.”
Palermo nu era acasă. Dar putea deveni.
- Writer
