Capitolul 3 - Durerea numita Adolfo
438 Words
Debutul se apropie. Dar în sufletul lui Paulo, ceva mai adânc începe să tremure...
7 august 2011.
O dimineață caldă, cu soarele așezat blând peste acoperișurile Cordobei.
Orașul părea liniștit, dar în sufletul lui Paulo era furtună.
Stătea singur în vestiarul alb-roșu al echipei Instituto.
Nu spusese nimănui, dar nu dormise toată noaptea. Se tot gândea la asta. La momentul ăsta. La ziua asta.
Avea 17 ani, dar simțea că trăise deja zece vieți. Și toate se strângeau azi în pieptul lui.
Pe banca de lemn, rucsacul cu ghetele stătea exact c*m îl pusese. Nici nu-l atinsese. Îl privea, ca și c*m acolo ar fi fost sufletul lui, închis între șireturi și plastic.
Știa ce urma.
Astăzi urma să intre. Nu era 100% sigur, nimeni nu îi spusese clar, dar o simțea în aer. Antrenamentele, privirile antrenorului, tăcerile coechipierilor… toate îl împingeau către linia aceea albă de la marginea terenului.
Și în timp ce restul echipei râdea în partea cealaltă a vestiarului, Paulo se pierdea în gânduri. Gânduri care veneau de departe, dintr-un loc pe care încercase să-l îngroape adânc.
Adolfo.
Numele tatălui lui plutea în liniște printre pereții aceia.
Nu-i auzea vocea. Nici măcar nu-i mai amintea exact chipul.
Dar îi amintea durerea. Și promisiunea.
„O să joc pentru tine. Și o să ajung unde ai visat tu.”
A spus-o în gând, în ziua în care Adolfo s-a dus.
Avea 15 ani atunci. Un copil cu ochii plini de gol, care învățase ce înseamnă pierderea înainte să învețe ce înseamnă victoria.
Nu plângea des. Nu era genul. Dar azi, ochii i se umezeau.
Nu de frică. Ci de dor.
Se ridică încet și deschise fermoarul. Ghetele erau acolo, curate, gata.
Le luă și începu să le încalțe. Încet, cu grijă. Nu ca un jucător grăbit. Ci ca un om care respectă un ritual.
Și, pentru o clipă, îi veni să-și spună în gând:
> „Uite, tată… azi e ziua aia.”
— „Băă, Dybala, intri azi, nu? Te-ai spălat pe față măcar?” – glumi unul dintre colegi din colțul opus al vestiarului.
Paulino zâmbi puțin, dar nu răspunse.
Se uita în jos, la ghete, apoi la mâinile lui.
Tremurau.
Nu de teamă de minge.
Ci de teamă că, odată ce pășește pe teren, va însemna că Adolfo chiar nu mai e acolo.
Când ieși pe culoarul stadionului, simți lumina soarelui ca pe o palmă caldă peste obraz. Tribuna murmura, publicul se aduna, iar pe tabelă scria clar:
Instituto vs Huracán
17:00 – Primera B Nacional
În acea zi, în acel stadion, între viață și fotbal, urma să se nască o legendă tăcută.
- Writer
