Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 6 - Roz Negru în Sânge Latin VI

În ziua de 29 decembrie 2013, stadionul din Palermo vibra sub pașii suporterilor, iar aerul rece de iarnă părea să-l trezească pe Paulo dintr-un vis prelung. Intrarea sa pe teren în minutul 86 contra celor de la Crotone nu a fost una spectaculoasă. Nu fusese timp pentru asta. A fost doar o scurtă reîntoarcere, aproape simbolică. Patru minute plus prelungiri în care mingea nu l-a ascultat, corpul nu l-a ascultat, și nici genunchiul acela încăpățânat.

„Am crezut că sunt bine. Chiar am crezut că sunt bine...” – avea să mărturisească mai târziu, cu voce scăzută, într-un interviu la Palermo Today.

Dar adevărul era altul. Nu era pregătit. Și acel efort prematur i-a adâncit rana. Medicii au confirmat că recidiva a fost provocată de reintrarea prea rapidă în ritmul meciurilor. Nu urma doar o pauză, ci o tăcere grea. O lună și ceva în care doar fizio, recuperare, repaos, și multe gânduri.

Ianuarie a fost un coșmar. Nu pentru că Palermo nu câștiga, ci pentru că Paulo stătea pe margine, pe banca din tribune, cu sufletul ars de neputință. Pe i********: posta rar. Doar o poză cu ghetele lui, și o descriere simplă: „Încă aștept. Încă cred.”

În fiecare zi făcea aceleași exerciții: întinderi, alergări ușoare, tratamente cu gheață. O rutină sterilă. Nu era fotbal. Era răbdare. Iar Paulo nu era făcut pentru așteptări. Era făcut să joace, să creeze, să fugă, să zâmbească. Așa că fiecare zi de ianuarie și februarie a fost o tăietură în carne vie.

Gattuso, în acea perioadă, îi trimitea mesaje scurte:

– „Recuperează-te, băiete. Ai meciuri multe de jucat în viața asta.”

Iar Iachini, revenit între timp pe bancă, îl vizita la antrenamente, uneori doar ca să-l salute.

– „O să te țin minte pentru meciul ăla cu Bari. Simt că acolo revii.”

Și a avut dreptate.

1 martie 2014. Palermo – Bari.

Un meci de Serie B fără miză aparentă, dar cu o poveste uriașă în sufletul unui singur om. Dybala era pe bancă, dar știa că urma să intre. Era momentul pe care-l visase în nopțile de tăcere.

În minutul 68, Iachini i-a făcut semn:

– „Paulo, încălzește-te. Intri.”

Scorul era 1-1. Înlocuitor: Abel Hernández. Stadioanele mici au o altă magie. Și când a intrat, tribunele au început să murmure. Se întorsese băiatul cu chip de copil și ochii de luptător.

În minutul 82, mingea a venit la el după o pasă filtrantă de la Maresca. Control fin, pas mic, șut. GOL! 2-1. Revenirea era reală. Paulo alerga spre peluză, cu brațele ridicate, cu lacrimi în ochi, dar și cu o reținere de durere care-i străbătea corpul.

A primit și un cartonaș galben pentru că și-a scos tricoul. Dar nimănui nu-i păsa. Era scris: Dybala trăiește.

La final, în vestiar, a căzut în brațele lui Lafferty și a spus:

– „Gata. De acum încep din nou. Adevărat.”