Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 2 - Instituto prima iubire de gazon II

Avea doar 17 ani.

Cu chipul încă subțire și ochii mari, care păreau că privesc mereu mai departe decât prezentul. Când și-a pus pentru prima dată tricoul lui Instituto, încă mirosea a detergent ieftin și a emoție.

Era august 2011. Paulino pășea pe gazonul stadionului „Juan Domingo Perón” cu șireturile strânse bine și cu gleznele ușor tremurând. Dar nu de frică. De nerăbdare.

Tribunele nu erau pline, dar pentru el, fiecare strigăt părea să-i bată direct în inimă.

— Dybala? Cine e ăla? — întreba un bărbat în vârstă din tribună.

— Un puști. 17 ani. Se zice că e talentat.

— Dacă dă gol azi, îl țin minte!

Și l-a ținut. Toți l-au ținut.

Pentru că în minutul 37, după o pasă scurtă primită la marginea careului, Paulino a preluat mingea pe stângul și, fără să se gândească, a șutat cu o finețe pe care rar o vezi la un debutant.

Gol.

Portarul nici măcar n-a sărit. Doar a întins mâna târziu, ca un gest de reflex.

Tribuna a început să murmure, apoi să aplaude. Iar la scurt timp, în minutul 61, dintr-o fază aproape identică, a dublat scorul. Dublă la debut. La 17 ani.

Comentatorul de radio de pe margine a zis:

> — Și iată-l pe puștiul cu ochii tăcuți și glezna fina. Dybala, amintește-ți numele!

După meci, Paulino n-a vorbit mult. A zâmbit, și-a scos ghetele, și s-a dus la marginea terenului. Se așezase singur, lângă o reclamă veche.

A scos telefonul și a scris într-o notiță:

> „Pentru tine, tata. Sper că ai văzut.”