Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 3 - Durerea numita Adolfo VI

Meciul era aproape. Se simțea în aer. În ritmul pașilor grăbiți ai colegilor, în vocile ridicate din vestiar, în privirea atentă a antrenorului care nu mai spunea „băieți”, ci „echipă”.

Paulo era acolo, printre ei. Nu mai în colț, nu doar ascuns în tăceri, ci parte din acel puls comun care îi unea. Era menționat. Era luat în seamă. Și, mai mult decât atât, era pe lista de titulari.

— „E rândul tău, Paulino”, îi șoptise Gonzalo înainte de antrenamentul final. „Joacă pentru tine. Joacă pentru el.”

L-a auzit. Și a înțeles.

În seara dinaintea meciului, și-a luat o foaie nouă din caietul lui vechi. Cu pixul aproape consumat, a început să scrie:

> „Tata, mâine joc. Și nu tremur. Pentru că tu ai tremurat pentru mine când eu nu puteam. Dacă pierd, voi învăța. Dacă marchez, voi plânge. Dar dacă mă ridic, va fi pentru tine.”

Apoi și-a lipit foaia pe perete. Lângă pat. Să fie ultimul lucru pe care-l vede înainte de somn și primul când deschide ochii.

Nu a dormit prea mult. Nici n-avea nevoie. În vis deja juca.

A doua zi, la stadion, echipa s-a strâns într-un cerc înainte de ieșirea pe teren. Căpitanul și-a ridicat brațul și a strigat:

— „Suntem Instituto! Jucăm ca un singur suflet!”

Când a ieșit din tunel, Paulo a călcat primul pe gazon. Iar în acel pas, și-a simțit tatăl.

Nu în umbră. Ci în lumină.

Tribunele vibrau sub pașii celor ce intrau în echipă. Era ora meciului, iar pentru Paulino simțul realității era complet. Nu mai era debutantul. Era jucătorul care, în tăcere, își construia povestea.

— „Poziționează-te acolo…” i-a spus mister Bonetto în timp ce treceau tunelul.

Chiar dacă știind că sunt priviri pe el, nu îi tremura vocea. Era calm. Meticulos. Fiecare gest, fiecare pas, era atent. Și deja era parte din ritm.

Sunetul fluierului — începe jocul.

Primul sfert de oră, îl petrece orientându-se. Fiecare atingere a mingii îi amintește de fotbalul pe care-l juca cu Adolfo. De gazonul parcării, de crâmpeie de copil, de visele mari. Dar era aici, într-o competiție oficială în față a mii de oameni.

— „Ai semnătura specială…”

Se auzi din nou vocea bătrânului, aproape ca un ecou în minte. Nu a lipsit vorba. A fost doar ecoul poveștii despre tatăl lui.

Un adversar mărunt, dar rapid, a interceptat o pasă greșită a lui Paulino și a pornit cu mingea spre poartă. Inima i-a tresărit. S-a întors, a recuperat la limită și a pornit el. Jocul lui începea să prindă contur: fără briză, fără podiumuri, doar fotbal curat.

Minutul 42. O pasă venită de pe dreapta. Pentru o clipă, privirile li s-au intersectat în mijlocul terenului — partea lui Paulino era detaliu, dar pentru el, acel detaliu era povestea atât de așteptată. Control, dribling, atac în adâncime. Și șut. Mingea s-a oprit în brațele portarului, dar zâmbetele colegilor au venit instant:

— „Paulo, ce șut frumos!”

Paulino nu a marcat. Nu trebuia să marcheze. Nu pentru acest capitol. Dar lumea a început să observe că ceva se întâmplă acolo. Că ceva s-a născut, tăcut, în inima tânărului Dybala.

Derulările neoficiale au continuat. Meciul s-a terminat cu un egal 1–1, dar pentru Paulo, fusese mai mult decât un rezultat. Era o confirmare: era parte din luptă.

Vestiarul după meci a fost altceva. Căpitanul l-a felicitat:

— „Ai fost matur azi, băiete. Felicitări.”

— „Mulțumesc, domnule.”

N-a fost nevoie de mai mult.

Mama i-a trimis un mesaj:

> „Mândră de tine, inundată de emoție. Ești al nostru.”

A ținut telefonul în mână un timp. Nu a răspuns imediat. Pentru că emoția era atât de mare încât se simțea gol. Și plin. În același timp.

Seara, s-a întors la stadion, singur, privind gazonul iluminat de reflectoare. A atins mingea. A inspirat adânc și a spus:

> „Tată, debutul a fost începutul. Azi a fost confirmarea. Tu ești vântul, eu sunt piciorul. Împreună vom ajunge sus.”