Îngerul nopţii

De două ori pe an, pe vârfuri de munte, sub clar de lună, departe de ochii iscoditori ai "celor slabi", ne strângeam cu ocazia " consiliului celor nouă bravi" prilej cu care discutam despre noi modalităţi de a ne ascunde de oameni, de a ne proteja teritoriile de ei, de a face noi cunoștințe sau de a asculta poveștile celor care s-au întâlnit cu oamenii . Unele erau de-a dreptul penibile iar altele erau atât de violente de ți se zbârlea părul pe tine. Am ascultat cu viu interes toate grozăviile oamenilor care ne-au vânat, încă de la începuturile istoriei, cu o râvnă dezlănțuită de a ne transforma în trofee. Ajunsesem să cred că oamenii sunt incapabili de iubire care merită cu prisosință ura și disprețul nostru ,al celor, așa c*m ei ne numesc "bestiile nopții" . Simțeam furie și revoltă că o rasă atât de primitivă, care se târăște zi de zi prin mocirla supraviețuirii, fără onoare și fără respect, este majoritară doar pentru că se înmulțeste îngrijorător de repede amenințând celelalte specii prin forța ei distructivă. Noi, vampirii , le eram superiori în mai multe privințe : prin voință și perseverență reușisem să ne înfrânăm cu succes setea de sânge, ambiția noastră era una constructivă, societatea se baza pe înțelegere, acceptare și ajutor reciproc. În unele părți ale planetei chiar eram în relații de bună-înțelegere cu "cei slabi". Ascultasem atât de multe isprăvi de curaj ale semenilor mei și eram convins că aveam o idee destul de clară despre umani dar totuși simțeam imboldul lăuntric de a-i cunoaște îndeaproape. Oricât m-am chinuit să mă conving că nu merită atenția mea, nu am putut rezista dorinței arzătoare. Nopți întregi am stat ascuns pe acoperișuri, alei intunecate și ce am observat mi-a întărit, din păcate, credința că oamenii sunt niște brute inferioare . Am fost martor la trădări, bătăi, crime odioase, batjocoriri și umilințe aplicate femeilor. Oribil! Într-una din nopți, copleșit de ororile pe care le văzusem și auzisem, regretam amarnic decizia de a-i cunoște pe "cei slabi". Stăteam pe o casă părăsită când la un moment dat am auzit pași repezi pe o alee și o voce amenințătoare. — Până aici ți-a fost, amice! M-am apropiat încet de margine. Cel care vorbise întinse brațul spre celălalt uman având o armă de foc . M-am întors cu spatele, scârbit de același deznodământ blestemat așteptând încordat declanșarea armei, și când credeam că le-am văzut pe toate un glas cristalin de femeie tânără răsună de nicăieri. — Poliția de Investigații Criminale a orașului City! — Mâinile sus! — Vă ordon să vă predați ! — Sunteți înconjurați de colegii mei! Pe acoperișul clădirii din stânga la ora șapte se află colegul meu lunetist, mai în față la ora zece se află alt coleg lunetist. Amândoi au ordine clare să vă împuște dacă nu aruncați arma la pământ în acest moment! M-am furișat imediat spre unul din locurile indicate, uluit că nu am simțit mirosul umanilor care se aflau pe același acoperiș cu mine. — Ne reglăm conturile altădată, prietene! l-am auzit clar pe cel cu arma pentru că eram chiar deasupra celor doi, dar nici urmă de vreun coleg. Pe cel cu arma l-am văzut fugind în întuneric iar celălalt, speriat încă, stătea cu mâinile ridicate. Ii simțeam frica cu ușurință. Din colțul clădirii de unde se auzise glasul ieși o tânără care, după c*m era îmbrăcată, sigur nu făcea parte din niciun departament al poliției. Deodată, cu coada ochiului am văzut un flash de lumină strălucind în întunericul pe unde fugise cel cu arma urmat de un bubuit surd. Tânăra încremenise în mijlocul aleei. Își duse încet mâna la abdomen și ridicând-o în fața ochilor se prăbuși la pământ. M-am uitat repede la celălalt uman crezând că va face ceva pentru ea, dar el fugise ca un laș . Într-un moment de furie oarbă am sărit de pe acoperiș și am alergat spre ea. Am luat-o în brațe și am fugit spre cel mai apropiat spital. Mirosul sângelui ei mi-a stârnit toate simțurile. O strângeam la pieptul meu cu sete. Niciodată nu am simțit o așa mare poftă de a gusta din sângele unui om ca în acele momente. În sfârșit, am ajuns în acel loc unde putea fi salvată de semenii ei. Am lăsat-o încet pe trepte, ea a deschis ochii pe jumătate și mi-a spus zâmbind : — Ești eroul meu! Dorința mea de Crăciun s-a împlinit…. și-și puse mâna plină de sânge pe obrazul meu, după care leșină. M-am repezit spre ușile care se încăpățânau să se deschidă. Am bătut și am urlat cât am putut după ajutor. Simțeam că îmi pierd cumpătul, mirosul sângelui de pe obraz mă înnebunea, scoțând încet-încet la suprafață din adâncul ființei mele ceea ce cu atâta trudă reușisem să îngrop: natura mea adevărată! Doi oameni îmbrăcați în alb fugeau spre mine. Am respirat ușurat și am fugit ca un nebun sărind de pe o clădire pe alta cât mai departe de ea.