Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 1 - Copilul din Laguna Larga IV

Ploua. Nu torențial, dar suficient cât să-ți intre apa în gânduri. Paulino stătea nemișcat lângă mormântul tatălui său. Nici n-a vrut umbrelă.

Crucile albe păreau toate la fel, dar pentru el, acolo, sub pământul ud, nu era doar Adolfo Dybala. Era mentorul. Era omul care-i spunea seara, când nu-i ieșea driblingul:

— Ai inimă, Paulino. Și asta n-o are oricine.

În mâna dreaptă ținea o minge veche, puțin dezumflată. Era prima minge cu care jucase în curtea din spate, pe când abia împlinise șase ani. Cu ea învățase să iubească fotbalul. Cu ea îl văzuse tata prima dată zâmbind în mijlocul ploii.

S-a aplecat și a așezat mingea pe pământ. N-a spus nimic. Doar a rămas acolo, minute în șir, până când frunzele i s-au lipit de pantaloni și pantofii i s-au îngropat în noroi.

Dar în mintea lui Paulino, cuvintele curgeau ca o promisiune.

> „Tata... îți jur. Nu mă opresc. Oricât m-ar durea, oricât m-ar trage viața înapoi, o să alerg. Până acolo sus. Până unde o să mă vezi și o să zici: da, e băiatul meu.”

Când a plecat din cimitir, avea ochii roșii, dar fața calmă. Pentru prima dată în viață, Paulino Dybala nu mai era doar un copil.

Era un băiat cu un țel. Un băiat care pierduse tot... dar tocmai de aceea avea ceva de spus lumii. Pe teren. În tăcere. Prin fiecare atingere de balon.

URMEAZA : Cap. 2 - Instituto -- Prima iubire de gazon...