Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 4 - Instituto Sezonul de Aur V

Octombrie trecuse aproape pe nesimțite, iar Paulo continua să uimească. La fiecare meci, apărea pe teren cu o naturalețe care păcălea vârsta. Nu mai era băiatul timid din primele etape. Era deja parte din inima echipei. Și chiar dacă nu marca în fiecare meci, impactul său era vizibil: assisturi, pase decisive, driblinguri inteligente, presiune constantă pe apărarea adversă.

După victoria cu Rosario Central, a urmat un egal tensionat cu Aldosivi și apoi un meci împotriva echipei Gimnasia Jujuy, unde Paulo a ieșit din nou în evidență. În minutul 11, a interceptat o pasă greșită și a lansat rapid un contraatac, încheiat cu un assist fin pentru Gagliardi. Tribunele scandau deja numele lui.

— „Dyyy-baaala, Dyyy-baaala!”

Era ceva ce nu putea să controleze. Când auzea acel strigăt, i se strângea pieptul. Vocea tatălui lui răsuna în cap:

„Când nu vei mai avea nevoie de aplauze, înseamnă că ai crescut.”

La finalul lunii octombrie, Instituto ajunsese pe primele locuri în clasament. Echipa avea o coeziune rară, iar meritul era împărțit: între antrenor, veteranul Videla de la mijloc, și… Paulo. Cel mai tânăr titular, dar poate cel mai periculos.

În vestiar, glumele despre el nu se mai opreau:

— „Băi, dacă îl mai laudă ăștia în ziar, ne luăm și noi autografe de la el în pauză.”

— „Atenție, vine Juventus să-l ia. Ia zi, Paulo, înveți italiană?”

El zâmbea. Nu răspundea niciodată la astfel de glume. Își lăsa ghetele în dulap, își făcea cruce și pleca.

Pe 5 noiembrie 2011, Instituto juca acasă cu Independiente Rivadavia. Meci greu, echipă agresivă. În minutul 36, Paulo primește mingea aproape de marginea careului. Are un fundaș în față, dar își face un mic dribling și trage cu stângul. Bară. A doua oară în 3 meciuri. Se scutură și ridică mâna spre cer, așa c*m făcea tatăl său. Nu pentru goluri, ci pentru șansa de a fi acolo.

Meciul se încheie 1-1. Paulo a fost din nou esențial în construcție. Presa începea să-l compare cu nume mari.

— „Un nou Agüero?”

— „Are sânge de Riquelme?”

— „Micul Zidane de la Córdoba?”

Însă el rămânea tăcut. Acasă, își nota în carnețel fazele în care putea fi mai bun. Să protejeze mai bine mingea. Să paseze mai repede la margine. Să șuteze când are culoar de șut.

Într-o seară, în timp ce stătea pe pat cu laptopul în brațe, primește un mesaj de la un fost coleg din laguna Larga:

— „Ai apărut la TV, bro. Ai zis ceva despre noi?”

— „Nu. Doar m-am gândit.”

În tăcere, închide laptopul. Deschide fereastra și privește cerul.

„Mai am de muncit, tată. Dar promit că n-am să mă opresc.