Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 6 - Roz Negru în Sânge Latin V

Zilele treceau, și Paulo începea să simtă că prinde curaj. Se antrena cu mai multă încredere, de parcă fiecare sprint era o promisiune. În vestiar, începea să fie mai mult decât „puștiul venit de la capătul lumii”. Belotti îl trăgea de mânecă înainte de meciuri, Lafferty îi dădea sfaturi directe, iar antrenorul Giuseppe Iachini îl privea cu acea tăcere care nu mai era suspiciune, ci încredere tăcută.

9 noiembrie 2013. Palermo – Trapani. Un derby sicilian care se anunța dur, fizic, dar și plin de oportunități pentru tinerii ofensivi. Dybala intra titular pe Stadio Renzo Barbera, iar atmosfera părea să pulseze în același ritm cu inima lui.

– Azi intri cu tupeu, Paulo. Nimeni nu vrea să vadă un băiat cuminte în derby, îl tachinase Belotti înainte de meci.

– Tu marchezi primul, eu vin cu assistul, râsese Paulo, legându-și ghetele.

Dar meciul n-a apucat să curgă mult.

În minutul 32, o fază banală. Paulo a schimbat direcția brusc, într-un duel ușor, fără contact dur. A căzut. S-a ridicat, a mai făcut doi pași. Apoi s-a oprit. A pus mâna pe coapsă și s-a uitat spre bancă. Tăcut. Nu făcea grimase, dar ochii îi trădau panica.

– Nu e nimic. Nu-i nimic… doar un spasm… doar… îmi trece, îmi trece…

– Paulo! Ieși! Nu riscăm! striga Iachini.

A fost schimbat în minutul 32. În locul său a intrat Andrea Belotti, care avea să marcheze și el. Palermo avea să câștige cu 3-0, dar Paulo avea să plece de pe teren cu privirea în podea. Nici n-a mai urcat în tribună. A mers direct în vestiar și a rămas acolo, cu gheața pe picior, privind în gol.

Accidentarea a fost prima mare lovitură din cariera lui. Diagnosticul: o leziune musculară care cerea pauză, cel puțin 6-7 săptămâni. Șocul? A venit odată cu data din calendar: era 11 noiembrie. În patru zile, urma să împlinească 20 ani. Un an care ar fi trebuit să-i aducă maturitate, dar i-a oferit durere.

– La aproape 20 de ani nu visezi să faci pauză. Visezi să dai goluri. Să scrii povești, nu să le întrerupi, a spus mai târziu, într-un interviu, cu voce joasă.

Luna noiembrie a trecut în tăcere. Decembrie la fel. În fiecare zi era la bază, făcând recuperare. Mergea acasă, punea gheață, își masca durerile și tăcea. Nu voia compasiune. Voia fotbal.

29 decembrie 2013. Palermo – Crotone. Stadio Barbera vibra din nou, cu speranță și cu gândul la promovare. În minutul 86, tabela electronică a anunțat:

„Iese Lafferty – intră Dybala.”

Aplauze. Zâmbete. Nu multe, dar sincere. Pentru Paulo, acele patru minute + prelungirile au fost o renaștere. N-a dat gol, dar a alergat cu inima. A simțit iar mingea pe crampoane într-un meci oficial. A simțit din nou viața.

– Nu m-am simțit fotbalist decât când m-am accidentat. Pentru că doar atunci am înțeles cât de mult înseamnă pentru mine jocul ăsta.

Avea 20 ani împliniți de o luna si două săptămâni. Și învățase deja că fotbalul nu-ți dă nimic fără să-ți ia ceva în schimb.