Cadu Și Mari

Cadu

Cadu

Astăzi va fi o zi grea.

Trei întâlniri, una dintre ele cu echipa, pentru a discuta despre avanpremiera numărului de luna viitoare, care este nasol. Pagini și iar pagini gata să meargă direct la coșul de gunoi. Știam că trebuie să găsesc un nou editor, însă am tot amânat. Renée fusese alături de noi dintotdeauna și știam că concedierea va fi un șoc pentru ea.

Cobor din mașină, după ce am parcat în garajul clădirii în care se află biroul Be, revista de modă pe care am „moștenit-o” de la tatăl meu ca pedeapsă pentru toți anii mei de „adolescent nebun” (cuvintele lui, nu ale mele), în loc de una dintre cele mai serioase reviste din grupul nostru, așa c*m mă așteptam, și care acum era toată viața mea.

Îmi pun sacoul înainte de a urca în lift. O scurtă privire în oglinda din lift... îmi place ce văd. Costumul croit și cravata de mătase ajută la formarea imaginii unui om de afaceri de succes.

În timp ce aștept ca liftul gol să mă ducă la etajul al doisprezecelea, îmi verific ceasul și zâmbesc la gândul că Mariana, asistenta mea super-competentă, îmi va face cafeaua și mi-o va aduce în birou după exact trei minute de la momentul la care ajung.

Lucrează cu mine de trei ani și este excelentă. Are idei bune și e o gură de aer în lumea oarecum plastică în care trăim. La naiba, sunt atât de poetic astăzi, îmi zic în sinea mea. Avem o relație profesională frumoasă și sunt norocos să pot conta pe cineva care, mai mult decât orice altceva, este capabil să mă suporte în zilele capricioase și să-mi țină rutina în frâu.

Liftul se oprește la etajul meu și trag adânc aer în piept, pregătindu-mă să-l las în urma mea pe Cadu, omul pasionat de muzică și plajă, și să devin Carlos Eduardo Moraes, redactorul șef al uneia dintre cele mai mari reviste din țară. Mă îndrept spre intrare și recepționera zâmbește larg când mă vede. Este o fată frumoasă, dar creierul ei nu este mare decât o nucă.

- Bună dimineața, domnule Carlos Eduardo!, mă salută ea. Zâmbesc și dau din cap. Mă îndrept spre biroul meu, răspunzând la multele salutări de dimineață. La jumătatea drumului spre birou, creierul meu a trecut deja în modul de lucru și merg pe hol gândindu-mă la tot ce trebuie să facă Mariana înainte de întâlnirile de astăzi. De asemenea, o voi ruga să arunce o privire la editorii concurenților noștri. Poate reușesc să cooptez pe cineva la noi?

Intru în biroul meu și ceea ce văd îmi zguduie lumea. Mariana este pe podea lângă biroul meu, cu spatele la uşă, adunând o grămadă de hârtii împrăștiate pe jos. Ea mormăie ceva despre faptul că hârtiile par vii, dar tot ceea ce pot vedea eu sunt acele picioare uimitoare și corpul ei pe care nu știu c*m de nu l-am văzut până acum. Doamne, unde a ascuns toate astea? Dintr-o dată se ridică brusc și, când se întoarce, este îmbujorată. Părul ei, de obicei în coadă, este acum lăsat liber, făcând-o să arate incredibil de seducătoare.

- O, domnule, îmi pare rău. Nu mi-am dat seama că sunteți aici. Tocmai pregăteam hârtiile astea și apoi au căzut, se scuză ea, răvășită. Nu pot să nu zâmbesc la privirea ei atât de stânjenită. Mariana este definiția perfectului și, văzând-o așa, a făcut-o să pară aproape... umană!

- E în regulă, Mariana. Oare ar trebui să mă aștept să îmi aduci în curând cafeaua sau risc să o verși pe mine?, nu pot rezista eu să nu glumesc.

Pare derutată. Avem o relație bună, dar cu greu glumim unul cu celălalt. Sunt un om haios, amuzant, dar nu la serviciu. Nu știu ce mi-a venit, dar comentariul mi s-a părut... potrivit. Ea îmi zâmbește timid și, la naiba, nu știu ce tocmai s-a întâmplat, dar m-am simțit ca în ziua în care Rodrigo m-a lovit puternic în stomac în timpul unui antrenament de jiu-jitsu. A fost neașteptat. A ratat pumnul și m-a lovit, lăsându-mă fără suflare, la fel ca acum.

- Nu. Ea zâmbește și fața i se colorează într-un roșu aprins. Cine mai roșește în zilele noastre? Promit că nu o voi vărsa, continuă ea, încă zâmbind. Apoi își trece o șuviță de păr după ureche, ochii mei urmărindu-i mișcarea. Roșește din nou, iar eu scutur din cap, încercând să ies din transa în care par să mă aflu.

- Mulțumesc, Mariana. Voi fi în biroul meu. Nu trebuie să te grăbești cu cafeaua aia, spun și mă îndrept către scaunul din spatele biroului, încercând să înțeleg ce naiba mi se întâmplă. Închid ușa și merg direct la fereastră, rugându-mă ca priveliștea frumoasă la ocean de pe plaja Ipanema să poată șterge din cap acea imagine seducătoare și să mă liniștească.

Am o întâlnire cu agenții de publicitate într-o jumătate de oră și să-i las să vadă c*m mă afectează brusc asistenta mea... ei, asta cu siguranță nu va da bine.

3