Povestea de la malul mării

Capitolul 3

Narator

Inspirația nu îi era la cele mai bune cote. Scria, scria și parcă scria în sec. Recitind paragrafele nu găsea nicio aromă în ele. Nu alunecau în suflet așa c*m îi plăcea ei să spună. Parcă îi rămâneau în gât precum o bucată de chec. Erau înecăcioase și fără gust de intrigă sau iubire. Nu era deloc încântată de munca ei de astăzi, așa că s-a întins să primească mângâierea nisipului pe pielea ei catifelată. Privind spre cer, a început să analizeze puținii nori și să caute în ei drumul de continuare a poveștii.

Mustăcea dezamăgită de starea ei. Nu fusese de prea multe ori atât de neinspirată ca acum. De obicei tasta ca nebuna pentru a nu pierde nici cea mai banală idee, căci cuvintele îi curgeau în cascadă prin gânduri. Dar astăzi ce este cu ea?

Cu ochii tot pe cer, căutând forme în norii plictisiți și ei, a zărit unul în formă de inimă. Doar că nu-l vedea ca pe o inimă întreagă, ci două bucăți foarte apropiate. Odată ce curenții de aer își făceau treaba nestingheriți, cele două jumătăți de inimă s-au tot apropiat până au ajuns să se contopească.

“Oare asta-i iubirea sufletelor pereche?” s-a întrebat ea cu vocea abia auzită.

“Crezi în destin?” s-a auzit o voce magnetică la câțiva pași în spatele ei.

Lana s-a speriat, inima a uitat să-i bată pentru o secundă și în momentul acela a sărit spre valuri.

“Pleacă! Lasă-mă! Cine ești tu?” teama și disperarea erau stăpânele vocii ei, colorând-o în nuanțe de bleumarin și negru precum noaptea.

“Iartă-mă! Nu am vrut să te sperii! Eu sunt Leon și sunt mai mult decât încântat să te întâlnesc!” i-a răspuns el cu vocea caldă și blândă, încercând să amortizeze șocul pe care i-l provocase cu apariția lui.

“Ce cauți aici? Îndepărtează-te de mine! Nu te apropia!” în timp ce striga spre el, Lana se îndepărta cu spatele adâncindu-se tot mai mult în apă. Sângele îi era înghețat în vene din cauza șocului, așa că apa-i părea caldă…

Leon era efectiv fascinat de ea și nu avea nici cel mai mic gând de a pleca. În sufletul lui credea că fata pe care o are în fața ochilor e o nălucă și voia să se asigure că totuși nu are dreptate. Era prea frumoasă sa fie adevărată totuși. Cu rochia ei albă vaporoasă și cu buclele aurii zburând deasupra umerilor părea o zeiță a apei. Singurul lucru care ar fi putut dovedi că e o nălucă erau buzele ei care din cauza apei reci păreau vopsite cu var alb.

“Te rog, nu te îndepărta mai mult! Apa este destul de adâncă acolo unde ești!” se îngrijora cu adevărat. Nu știa dacă ea știe să înoate…

Lana însă nu ascultă avertismentul lui și a pășit cu spatele tot mai adânc în apele mării, ajungând ca valurile să-i mângâie sânii. Apa a făcut ca țesătura rochiei albe să devină transparentă, iar faptul că nu purta un sutien era cel mai mare inconvenient al momentului. Doar că nu de asta îi pasă acum, ci de străinul care se apropia de ea.