ULTIMUL DESERT

Capitolul 5

Bela

Sunt la capătul puterilor.

Efectiv simt c*m lumea mea se destramă asemeni unui vechi pulover croșetat de bunica. Fir cu fir îmi fug speranțele că voi putea fi fericită cândva, în această viață.

În noaptea trecută m-am certat foarte rău cu iubitul meu Marco și m-a amenințat că mă părăsește. M-a devastat emoțional până la punctul în care am crezut că viața mea atârnă de un fir de ață pe care el îl va rupe în momentul în care va ieși pe ușă, dacă o va face! Speram să nu o facă nici acum…

Obișnuia să mă amenințe mereu când mă împotriveam comportamentului său nepotrivit. O mai făcuse și cu alte ocazii, dar fără a pune ceva în practică. Voia doar să mă sperie; era un mod al lui de a mă “dresa” să fiu o iubită cuminte, care să îi accepte toate fărădelegile și să nu îi reproșeze nimic.

De fapt nu a fost o amenințare, așa c*m am sperat inițial. Făcându-și bagajele și părăsind apartamentul pe care l-am închiriat împreună, poate fi perceput doar ca o înștiințare. De data aceasta nu s-a mai jucat cu amenințările. Mai mult, în momentul în care a părăsit casa, fără a-și întoarce privirea, mi-a comunicat pe un ton foarte arogant: “Nu care cumva să mă mai deranjezi! Mă mut cu noua mea iubită și nu vreau să îmi faci probleme!” și a plecat trântind ușa în urma lui.

Era prea hotărât să mă părăsească, astfel încât țipetele mele și încercările disperate de a-l opri, lacrimile care-mi îmbibaseră obrajii și agățatul de piciorul lui, au fost ca și c*m nu ar fi fost. Nu a văzut durerea mea, nu a auzit jalea mea. Nu l-am văzut niciodată să trateze cu atât de multă indiferență nici măcar câinii maidanezi!

După c*m m-a tratat ar trebui să mă bucur că a plecat, că mi-a curățat viața de un măr stricat, dar nu o fac… sufăr enorm! Am plâns până la deshidratare! M-am tânguit de la plecarea lui din noapte până în zorii zilei… doar razele soarelui m-au făcut să capăt puterea de a-mi face un duș și de a pleca spre serviciu. Mi-am aruncat pe mine niște haine la întâmplare, fără machiaj, fără păr aranjat. Nu-mi păsa de c*m arăt și nici de c*m vor râde ceilalți de mine! Nu-mi mai păsa de nimeni și nimic.

Am ajuns teleghidată în fața clădirii de birouri unde lucrez. Eram prea epuizată pentru a vedea sau a auzi ceva în jurul meu, până când colegul meu Fabian m-a strigat. În acel moment am simțit brusc o mare rușine; nu voiam să vadă în ce stare deplorabilă mă aflu, doar că nu am avut timp de reacție.

El m-a apucat de braț pentru a mă privi și pot spune că am citit în vocea lui o mare îngrijorare. Însă fără a-l privi și cu atât mai puțin să-i vorbesc, m-am smucit din mâna lui și am luat drumul intrării cu pași mai rapizi. Nu vreau să mă lamentez lui pentru decepția mea! Plus că mă știu: în astfel de momente refulez numai energie proastă care poate strica zenul oricui!

Însă Fabian nu se lasă ușor ignorat, așa că a venit rapid în urma mea și m-a îmbrățișat din spate. M-a ținut strâns cât să nu pot scăpa din brațele lui, oricât de mult m-am zbătut. Dar nu atât de strâns cât să îmi facă rău, ci doar să mă țină lipită de pieptul său cald și musculos. L-am și mușcat de antebraț, proastă eu! Dar tot nu m-a lăsat…

Știam că nu am șanse de victorie împotriva brațelor lui puternice, așa că am cedat. M-am relaxat, lăsând tensiunea dintre noi să se evapore și am constatat că mă pot bucura de protecția brațelor lui și mai ales de sentimentul că mă prețuiește. Simțind îmbrățișarea lui caldă și plină de îngrijorare, știam că vrea să mă ferească de tot ceea ce mi-a cauzat această decădere, oricare ar fi fost el motivul.