ULTIMUL DESERT

Capitolul 8

Narator

“Poate că ești un pic geloasă?” a întrebat-o Fabian în timp ce îi zâmbea dulce și totuși provocator.

În sufletul lui își dorea să fie. Asta ar fi însemnat că îi pasă de el câtuși de puțin. Deși doar faptul că a adus în discuție acest subiect i-a făcut inima să bată mai tare.

“Nu Fabian, c*m să fiu geloasă? Ce te face să crezi așa ceva?” i-a răspuns ea plină de surprindere și cu vocea tremurândă.

“Bela, nu ești singura de la această masă cu spirit de observație!” a râs ușor. “Ele te-au privit pe tine cu gelozie, dar nici privirea ta nu spunea prea puține!” Fabian zâmbea triumfător, iar vocea lui era magnetică și cumva hipnotizantă, făcând-o pe Bela să își analizeze emoțiile mai atent.

“Nu…nu este adevărat! Nu… ți s-a părut! Da! Asta este! Ți s-a părut! Chiar și fix așa!“ se comporta ca un copil prins la furat de bomboane și căută în disperare o scuză, cu privirea agitată și obrajii roșii.

Reacția ei a fost de milioane pentru Fabian. O iubea și mai mult acum! Și o găsea și mai adorabilă decât înainte.

“Bine, lasă asta! Linistește-te, oricum nu m-aș fi supărat! Chiar din contră! Păcat de mine că mi s-a părut ..” s-a prefăcut dezamăgit Fabian, în spirit de glumă. Doar că pentru el era o realitate, nu o glumă așa c*m voia să pară.

“Acum te simți mai confortabil? Îți este ok să povestești? Eu sunt numai ochi și urechi!” i-a zâmbit încurajator și s-a așezat mai comod în scaunul lui.

Contrar așteptărilor lui Fabian, Bela părea pregătită să aducă la suprafață tot gunoiul pe care îl acumulase în timpul relației cu Marco. Neștiind de unde i-a apărut curajul, a început să îi povestească toate lucrurile urâte pe care le-a îndurat, plângând și reculeagându-se robotic. Nici nu realizase măcar că deține acea putere.

Povestea ei era asemeni unui monolog și stătea concentrată asupra ceștii cu ceai de iasomie ca și c*m ar fi fost singurul ei public care o ascultă. Cu cât firul poveștii înainta, cu atât îi era mai ușor să continue și totodată simțea diminuându-se nevoia de a plânge. Iar lucrul acesta o încuraja să vorbească mai mult și mai mult, fără să bage de seama c*m trece timpul.

Confesarea i-a adus o ușurare considerabilă și ajunsese să se simtă asemeni unei bărci căreia i-a fost ridicată ancora și a început să plutească ușor.

Când a terminat, a ridicat timidă privirea spre Fabian. Îi verificase de câteva ori prezența pe timpul monologului, căci el nu a întrerupt-o nici măcar o dată, lucru care o făcea să creadă că plecase de la masă. Dar întotdeauna îl găsea tot acolo, pe scaunul lui, privind-o intens. Nu a reușit însă niciodată să-i descifreze emoțiile. Chipul lui era asemeni unei coli netede de hârtie: fără niciun desen, fără nicio mâzgălitură, fără nicio îndoitură. Nu transmitea nimic.

“Așadar, asta este povestea mea… îți mulțumesc că m-ai ascultat! Nu credeam că îmi va face atât de bine să mă destăinui!” și și-a plecat din nou privirea plină de regretele trecutului.

Fabian a reușit să își revină ușor-ușor din șocul suferit în urma celor povestite de Bela. Niciodată nu și-ar fi imaginat calvarul pe care îl trăia ea, iar acum, cu atât mai mult, este plin de regrete. Regretă că nu a încercat să se apropie mai mult de ea, că nu a încercat să o cucerească în niciun fel sau măcar să o ajute să realizeze că locul ei nu este langa acel monstru!

Nu i-a reproșat nimic, nu era treaba lui să o mustreze. Suferise deja prea mult și nu ar fi avut nevoie de sare adăugată pe rănile încă deschise. Nici nu a răspuns în niciun fel așteptării ei de a fi criticată. Nici nu dorea să îi arate cât de agitat și bulversat este, așa că acum trebuia să profite la maxim de bunul său autocontrol.