ULTIMUL DESERT

Capitolul 3

Narator

Într-o dimineață de luni, dinspre sfârșitul primăverii, Fabian și Bela s-au întâlnit la intrarea principală a clădirii de birouri în care amândoi lucrau. Bătăile inimii lui s-au accentuat în momentul în care a văzut-o, deoarece pe timpul weekendului i-a dus foarte tare dorul.

Însă la fel de repede, inima a ajuns să-i stea în loc atunci când s-au apropiat suficient de mult cât să-i observe ochii roșii și pungile de sub ei. Trebuia să fi prea prost sa nu îți dai seama încă de la prima vedere că această femeie plânsese toată noaptea și nu pusese nici măcar un minut geană pe geană. Aparența ei era un dezastru, la fel ca și energia pe care o emana. Iar privirea ei părea că aruncă săgeți otrăvite cu durere. Bela însă era înecată în propriile gânduri, astfel că nu a observat apropierea lui Fabian.

Văzând-o în așa stare, inima lui Fabian s-a strâns de îngrijorare.

“Bela, ce ți s-a întâmplat?” a întrebat-o cu panică în glas, în timp ce i-a apucat brațul pentru a o opri din mers. Însă ea nu i-a răspuns și nici nu și-a îndreptat privirea spre el. Și-a eliberat brațul din mâna lui și a continuat să meargă cu pași mai grăbiți decât înainte și cu privirea în pământ.

“Bela! Cu tine vorbesc! Oprește-te să vorbim, te rog!” a strigat Fabian în urma ei, grăbind pasul pentru a o prinde din urmă. Nici de această dată nu a fost băgat în seamă, așa că îngrijorarea i-a crescut, iar frustrarea își săpa groapă în inima lui.

Între timp, Belei i-se înroșiră și mai rău ochii, iar corpul îi tremura necontrolat. Știa că Fabian nu o va lăsa să plece până nu avea să afle ce se întâmplă cu ea. Știa mai bine decât alte femei cât de protector este el. A avut timp să-i cunoască această latură în ultimul an, de când s-a apropiat mai mult de ea. Însă nu a bănuit niciodată că Fabian i-ar purta sentimente mai ambigue, în afara celor de prietenie.

Odată ce a prins-o din urmă, a cuprins-o de talie din spate și a ținut-o strâns la pieptul lui, pentru a-i oferi confort și timp să se liniștească. Nu a eliberat-o nici atunci când ea se zbătea să scape din strângerea lui și nici măcar când i-a mușcat antebrațul. A suportat durerea în tăcere, căci un moment cu ea în brațele lui era mai prețios decât orice. Păcat că circumstanțele nu erau ceea ce și-ar fi dorit el, ca pentru o primă îmbrățișare.

Obosită să se mai zbată și conștientă că nu ar fi avut șanse de biruință împotriva corpului bine lucrat al lui Fabian, Bela a început ușor-ușor să se relaxeze și să se lase pradă confortului oferit de căldura corpului lui. Se simțea în siguranță și prețuită în brațele lui. Cu atât mai mult cu cât nu mai simțise de ceva ani această afecțiune pe care o regăsea in îmbrățișarea lui Fabian, încât uitase chiar cât de bine se simte.