Paulo Dybala-Lacrimi, Glorie si Tatuajele Tăcerii

Capitolul 4 - Instituto Sezonul de Aur III

Vestiarul mirosea a transpirație, a ghete înmuiate de noroi și a vise prea mari pentru spațiul ăla mic. Paulo stătea într-un colț, cu fața în jos și căștile în urechi. Nu era teamă. Era tăcerea aia pe care o simți înainte de furtună. Urma meciul contra Almirante Brown, iar el știa că avea să fie diferit. Tribuna era plină, ziarele deja îi scriseseră numele pe primele pagini. Era timpul să arate că nu e doar o sclipire trecătoare.

— „Paulino, azi joci din primul minut.”, i-a spus antrenorul înainte de ieșirea pe teren.

A dat ușor din cap. Nu avea nevoie de multe cuvinte. Doar de gazon.

Meciul a început agitat. Adversarii erau fizici, duri, dar Paulo dansa printre ei. Îi loveau, îl împingeau, îi trăgeau tricoul. Nimic nu-l oprea. În minutul 13, a primit o pasă scurtă la marginea careului. A făcut un pas în lateral și a șutat cu stângul. Gol. Portarul nici n-a apucat să clipească. Tribunele au explodat, dar Paulo a fugit direct la banca de rezerve, s-a oprit în fața antrenorului și i-a spus încet:

— „Ți-am zis că simt ceva azi.”

În repriza a doua, minutul 60, Instituto conducea 2-1. Paulo preia o minge respinsă, face un un-doi rapid cu colegul din dreapta și intră în careu. Fault. Penalty. Ridică mâna, cere mingea. Publicul amuțește. Toți știu că e prea tânăr pentru presiunea asta. Dar el doar își fixează mingea, respiră și trimite în dreapta portarului. 3-1. Al doilea gol.

Banca sare în aer, dar Paulo rămâne la fel de tăcut. Pentru el, fotbalul nu era spectacol. Era eliberare.

Minutul 87. Contraatac. Ultima fază. Paulo primește mingea la 30 de metri de poartă, ridică privirea și șutează. Mingea lovește bara și intră în plasă. Hat-trick. Toți sar pe el, dar Paulo nu mai simte nimic. Ochii i se umezesc. Se gândește la tatăl lui. La curtea din Laguna Larga. La promisiunea făcută în gând: „O să vezi, o să ajung departe.”

După meci, în vestiar, antrenorul a bătut în bancă și a spus tare:

— „Aveți în față viitorul fotbalului argentinian. Și nu exagerez.”

Presa a explodat. "La Joya din Córdoba!" "Noul Aguero?" "Bijuteria Institutului" – titlurile apăreau ca ciupercile. Paulo devenea peste noapte un simbol. Avea doar 17 ani și trei goluri într-un meci crucial. Agenți de jucători începeau să sune. Reporteri îl urmăreau la ieșirea din stadion. El? Mergea acasă, își făcea ceai de mentă și se uita la filme cu frații lui.

Într-o zi, după antrenament, a fost oprit de un coleg:

— „Paulino, ai văzut că se spune că te vrea o echipă din Italia?”

— „Las’ să spună. Eu joc aici.”, a răspuns el cu un zâmbet mic.

Dar zvonurile erau reale. Palermo, un club de Serie A cunoscut pentru faptul că descoperea talente sud-americane, trimisese deja un scouter în Argentina. Paulo nu știa. Sau nu voia să știe. Încă nu.

Până atunci, mai avea goluri de dat. Pasiuni de aprins. Și un nume de clădit.